Despre fiscalitate și bun simț

Am scris de-a lungul timpului despre fiscalitate și moralitate, despre moralitate în fiscalitate. Sau, mai bine zis, am scris despre lipsa moralității în legislația noastră fiscală și de nevoia de a o așeza pe principii sănătoase, nevoie care cred că devine cu atât mai evidentă în aceste zile.

Cred cu tărie că fără așezarea pe baze morale (și constituționale) a fiscalității nu putem avea speranța că lucrurile vor evolua într-un sens pozitiv, mai ales în contextul acestei oribile crize sanitare care va continua cu o și mai oribilă criză economică.

Avem câteva prevederi în Constituție care sunt (puteau fi și până acum!) un bun fundament pentru ceea ce urmează să scriu.

Pe prima dintre ele o regăsim la alin. (1) al articolului 4: “Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi”.

Pe cea de-a doua la alin. (1) al articolului 16: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Cum putem vorbi de solidaritate, când ea – solidaritatea – este subminată prin tot felul de excepții? Când unii sunt mai solidari decât alții? Cum putem să vorbim de egalitate în fața legii când pentru unii legea stabilește o sarcină fiscală de 4%, iar pentru alții de 43%? Cum putem să vorbim de egalitate în fața legii când unii primesc pensie la 65 ani, iar alții la 38? Înțelegem oare că scutirile, la fel ca și pensiile speciale divizează nația, distrug liantul care ar trebui să ne facă o națiune – nu doar o populație– liant care se numește “solidaritate”? Nu degeaba a fost pusă această noțiune în Constituție… Scutirile pe care unii le primesc de la politicieni sunt în fapt privilegii, iar pentru aceste privilegii alții trebuie să plătească – acum sau în viitor (privilegiile unora transformându-se în datoria tuturor).

Ce putem face?

În primul RÂND, trebuie să înțelegem cum stăm, de unde plecăm. Trebuie să înțelegem că baza de impunere a fost pur și simplu spulberată în ultimii ani de tot felul de scutiri și tratamente preferențiale, atât cu privire la impozitul pe profit, cât și la impozitul pe venit și contribuții sociale. Am explicat o parte din aceste probleme aici.

Cred că putem folosi acest moment dificil pentru a face ordine atât în legislația fiscală, cât și în administrarea fiscală. Putem, trebuie doar să vrem! Trebuie doar să agreăm principiul pe care re-construim sistemul fiscal, iar pe baza acestuia trebuie construite soluțiile pentru a repara ce s-a stricat în ultimii ani, dar și a face un “tuning” necesar pentru a îi îmbunătăți performanțele.

Culmea ironiei este că și acum avem principii, vreo cinci, enumerate la articolul 3 din Codul fiscal (neutralitate, certitudine, justețe, eficiență și predictibilitate), principii care dacă ar fi fost respectate, probabil că nu eram în situația de acum… Toate acestea pot fi însă înlocuite cu unul singur: “lege fără excepții, sarcină fiscală stabilită doar în funcție de CÂT câștigam, nu de CUM câștigăm și nici de CINE suntem”.

Legea fără excepții asigură neutralitate, “în raport cu diverse categorii de investitori și capitaluri”.

Legea fără excepții asigură de asemenea certitudine, “prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu ducă la interpretări arbitrare”, nemaifiind necesare foarte multe din reglementările actuale, reglementări necesare tocmai pentru a reglementa condițiile în care nenumăratele tratamente fiscale diferențiate sunt aplicabile.

Legea fără excepții asigură evident și “justețea impunerii sau echitatea fiscală, asigură că sarcina fiscală să fie stabilită pe baza puterii contributive”.

Tot legea fără excepții asigură eficiența impunerii, “menținerea randamentului impozitelor de la un exercițiu financiar la altul în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât și în perioade de criză” (UAU! Prevederea asta chiar există în Codul fiscal, la art 3(d)…).

Legea fără excepții ar asigura parțial și predictibilitatea. Trebuie să înțelegem că predictibilitatea și excepțiile sunt incompatibile. Pentru a avea predictibilitate, avem nevoie de stabilitate. Ca orice corp fizic, legislația fiscală este stabilă dacă acestui “corp” i se asigură o bază mare și o înălțime mică (impozite cât mai mici luate de la cât mai mulți). Baza este erodată prin doar două metode: scutiri (neplata legală a impozitelor) și evaziune (neplata impozitelor prin încălcarea legii). Legea fără excepții ar elimina prima problemă. Cea de-a doua problemă poate fi redusă prin măsuri de administrare fiscală. De aici rezultă două direcții de acțiune, pe care le voi aborda separat.

A. LEGISLAȚIE ȘI ADMINISTRARE FISCALĂ

I. Legea fără excepții

Înainte de a intra în prezentarea soluțiilor concrete, vreau să clarific câteva lucruri.

În primul rând, am susținut și voi susține cota unică (la implementarea căreia am lucrat în 2004) pentru meritele certe pe care le are atât în ceea ce privește simplitatea, ușurința atât a administrării, a înțelegerii de către contribuabil, cât și în ceea ce privește stimularea muncii eficiente, bine remunerate.  

În al doilea rând, cred că orice propuneri trebuie să plece de la ce avem, pentru că avem multe lucruri bune. Orice schimbare, înseamnă costuri, iar acestea trebuie minimizate.

I. 1. Impozit pe profit/Impozit pe venitul microîntreprinderilor/Impozit specific pentru Horeca

Impozitul pe profit – 16%, trebuie să devina regula și nu excepția.

Impozitul pe venitul microîntreprinderilor poate să rămână ca alternativă simplificată la impozitul pe profit, dar pragul de 1 milion de euro venit până la care se aplică este excesiv, trebuie redus la maxim 1 milion de lei, iar consultanța, managementul și intermedierea eliminate din sfera de aplicare. Acest regim trebuie să devină opțional, inclusiv pentru companiile nou înființate sau cele mici.

Impozitul specific trebuie eliminat, este cel mai bun exemplu de politici prociclice: derizoriu în perioade normale sau de boom, prea mare în criză (pentru că fiind o sumă fixă, trebuie plătit chiar și atunci când compania este închisă). Deși cred că ar fi bine să mai fie lăsat vreo 2-3 ani până își revine sectorul HoReCa ca să înțeleagă unii de ce nu e corect să ceri privilegii când ți-e bine …

Se impune și modernizarea impozitului pe profit, pentru a stimula investițiile și capitalizarea firmelor românești, dar și pentru a eficientiza administrarea fiscală. Am în vedere câteva măsuri:

  • Consolidarea fiscală – depunerea declarației de profit consolidate pentru companiile ce îndeplinesc condițiile și optează pentru a forma un grup fiscal, lucru care ar însemna că într-un grup pierderea înregistrată într-o companie poate fi compensată de profitul din altă companie și nu se mai recuperează în următorii 7 ani. Avem nevoie de această măsură nu numai pentru a stimula holdingurile românești, dar și pentru a reduce costurile asociate întocmirii dosarelor de prețuri de transfer între entități românești și a reduce implicit costurile administrării fiscale;
  • Trebuie să asigurăm neutralitatea fiscală a reorganizărilor (divizări, transferuri de business, schimburi de acțiuni, lichidări, fuziuni) pentru a facilita organizarea eficientă a activităților companiilor românești. Acest lucru se poate obține ușor, trebuie să ne asigurăm că la momentul reorganizării nu apare un eveniment impozabil, valoarea fiscală a activelor transferate ca urmare a reorganizării rămâne egală cu valoarea fiscală de la momentul anterior;
  • Trebuie eliminați “bolovanii”, care acum apăsă complet aiurea pe umerii companiilor românești (limitări nerezonabile ale unor deductibilități, de exemplu dobânda plătită la bănci sau pentru leasing, care ar trebui să fie deductibilă integral).

I. 2. Impozit pe venit și contribuții sociale

Le tratăm împreună, ele nu pot fi separate fără a crea distorsiuni. De fapt, impozitarea ridicată a muncii (nu oricum, ci doar în baza contractelor de muncă sau a celor asimilate) este principala problemă pe care o avem, ținând cont de ponderea ridicată a contribuțiilor în veniturile la bugetul consolidat.

Înainte de a avansa cu propunerile concrete, trebuie să înțelegem că nici CAS și nici CASS nu sunt impozite, pentru că ele implică contraprestații din partea statului (asigurări sociale, pensii, asigurări de sănătate). 

Ambele contribuții se bazează pe solidaritate. CASS este calculat ca procent din venituri (doar la salarii, nu și la restul) și nu ca o sumă fixă (AȘA cum sunt asigurările private de sănătate) deoarece o astfel de sumă fixă ar depăși capacitatea de plată a celor cu salarii mici. Pe baza principiului solidarității, plătim proporțional cu cât câștigăm, ceea ce devine însă complet nerezonabil pentru cei cu salarii foarte mari. Nici solidaritatea nu funcționează fără anumite limite. Dacă la CASS funcționează solidaritatea între cei cu venituri mici și cei cu venituri mari (plata proporțională), la CAS (pensii) funcționează solidaritatea intergenerațională (plătim azi contribuții pentru plata pensiilor existente, cu speranța că alții vor plăti pentru pensiile noastre).

Solidaritatea nu funcționează însă fără limite, este nevoie de o plafonare a bazei de calcul pentru aceste contribuții, la un nivel rezonabil – maxim trei salarii medii – plafonare care să funcționeze pe suma veniturilor. Scăderea veniturilor ca urmare a plafonării bazei de calcul a salariilor va fi compensată de creșterile încasărilor ca urmare a lărgirii bazei de calcul, în limita plafonului, pentru categoriile de contribuabili care astăzi nu plătesc nimic sau plătesc la salariul minim pe economie.

Trebuie să atrag atenția și asupra cotelor de impozit. În 2018, odată cu “revoluția fiscală” au fost generate distorsiuni care se cer a fi eliminate pentru restabilirea unor echilibre. Ca mutarea contribuțiilor să fi fost neutră, CAS ar fi trebuit stabilit la 21% (nu 25%), CASS la 8,9% (nu 10%), iar impozitul pe venit lăsat 16% (nu redus la 10%).

Mai trebuie să facem o discuție și în ceea ce privește impozitul pe dividend. În toate statele cu care ne comparăm, impozitul pe venit este semnificativ mai mare decât impozitul pe profit, iar impozitul pe dividend vine ca o diferență suplimentară pentru a egaliza sarcina fiscală totală. Noi suntem singurul stat unde impozitul pe venit este mai mare decât cel pe profit, ceea ce este complet nerezonabil. În condițiile în care impozitul pe venit este egal cu cel pe profit (16%), impozitul pe dividende ar trebui să fie zero. Nu putem însă să îl facem zero, pentru că asta ar însemna să stimulezi erodarea bazei fiscale prin transfer de profit prin prețuri către jurisdicții slab fiscalizate sau către microîntreprinderi, de unde ar urma să fie plătite dividende nefiscalizate. Același lucru s-ar întâmpla și în cazul companiilor de tip holding (pe care vrem să le stimulăm, din motive lesne de interes), unde câștigurile de capital sunt exceptate de impozit pe profit, în anumite condiții.

Având în vedere cele de mai sus, consider că următoarele măsuri ar trebui implementate:

  • Impozit pe venit – 16%, fără niciun fel de scutiri sau tratamente preferențiale, aplicabil pe orice tip de venit net (venit net = venit – cheltuieli, după caz – deducere personală degresivă – asigurări private de sănătate și pensii – contribuții obligatorii, după caz);
  • CAS – 21%, aplicat asupra venitului net din salarii și activități independente, inclusiv din drepturi de autor, dar nu mai mult de 3 salarii medii pe economie;
  • CASS – 8,9%, aplicat asupra venitului net din orice sursă de venit, dar nu mai mult de 3 salarii medii medii pe economie;
  • Impozit pe dividende – 16% minus impozit pe profit sau impozitul pe venitul microîntreprinderilor achitat de compania care plătește dividendul. Profitul net nedistribuit din companii aflate în state unde impozitul pe profit este mai mic de 10% ar trebui asimilat dividendelor (regula CFC pentru UBO, asigură transparentizarea și descurajează deținerile de companii din paradisuri fiscale de către rezidenți români).

Sistemul de reținere la sursă și plată a sumelor reținute de angajator la buget trebuie păstrat. Regularizarea sumelor de plată la CAS, CASS poate fi foarte ușor făcută prin declarația anuală de impunere, declarație care se depune și în prezent. Persoanele care obțin venituri din salarii de la un singur angajator, precum și persoanele care obțin venituri din mai multe salarii, dar a căror sumă nu depășește trei salarii medii nu depun declarație anuală.

I. 3. TVA

(i) Cotele de TVA

TVA este principala sursă de venit la bugetul consolidat, după CAS, deci necesită o atenție deosebită, mai ales că avem un GAP uriaș de colectare (aprox. 35%).

În plus, unele reduceri de TVA din ultimii ani nu se justifică. Mă refer aici la cota de 5% aplicabilă pentru hoteluri și restaurante sau chiar săli de sport (9% era o cotă suficient de competitivă), dar și la aplicarea cotei reduse de TVA de 9% la produse cu conținut ridicat de zahăr sau înlocuitori, produse care stimulează apariția obezității, a diabetului și altor boli asociate.

Spre deosebire de cota de 5% aplicabilă domeniilor menționate mai sus unde consider că nu se justifică, cota de 5% ar trebui însă generalizată pentru livrarea de construcții noi cu destinație de locuință, pentru a stimula crearea unui parc de locuințe de calitate, cât mai moderne și cu suprafețe decente care să permită dezvoltarea sănătoasă a familiilor, inclusiv în ceea ce privește creșterea natalității. Impactul bugetar al unei astfel de măsuri ar fi oricum neglijabil, imensa majoritate a locuințelor noi ce depășesc plafonul de 450.000 lei fiind achiziționate prin intermediul unor companii plătitoare de TVA, cu taxare inversă (TVA nu se plătește efectiv).

(ii) Taxare inversă

Din păcate, legislația UE în materia TVA, așa cum este acum, este o invitație la fraudă. Coexistența plăților fracționate cu taxarea inversă face extrem de ușoară frauda de tip carusel, fraudă care este responsabilă pentru cea mai mare parte a problemelor existente în administrarea TVA. Nu numai că avem fraudă semnificativă, dar măsurile de combatere a acestui tip au crescut foarte mult atât costurile de administrare, cât și riscurile pentru companiile oneste. Am văzut de-a lungul timpului din păcate extrem de multe cazuri de abuzuri împotriva companiilor românești (anulări de coduri de TVA, refuzul dreptului de deducere al TVA pe motiv că furnizorul furnizorului ar fi avut un comportament fiscal inadecvat, mii de dosare penale, închideri de magazine, restaurante, etc.), totul în numele luptei împotriva evaziunii.

Toate măsurile luate au generat doar zgomot, costuri administrative uriașe, companii distruse, instanțe blocate. Frauda a rămas acolo unde era și înainte: 35% – 40%.

Soluția este cunoscută, dar din păcate refuzată de birocrați: renunțarea la plăți fracționate și aplicarea taxării inverse în toate tranzacțiile B2B. Taxarea inversă este și acum folosită ca măsură de combatere a fraudei, dar doar pentru anumite produse, acolo unde riscul de fraudă este foarte mare (fier vechi, cereale, computere și telefoane mobile, imobile). Să nu uităm, TVA este o taxă pe consum, neutră pentru business. Între companii, TVA doar circulă (de la cumpărător la vânzător, de la vânzător la buget și de la buget la cumpărător). Acesta este și motivul pentru care avem atât costuri de administrare mari, cât și fraudă mare. Sistemul actual (plăți fracționate) de colectare a taxei a fost conceput în anii ‘60, când nu existau sisteme informatice de administrare, totul se făcea pe hârtie.

Ce presupune taxarea inversă:

  • TVA nu mai circulă efectiv între companii (B2B). Dacă cumpărătorul are drept de deducere, compensează suma de plată cu suma deductibilă, prin decont. Dacă cumpărătorul nu are drept de deducere, plătește taxa direct la buget. Companiile fără drept de deducere sunt în general companii cu risc fiscal scăzut (bănci, companii de asigurări, unități medicale sau de învățământ), în niciun caz nu pot fi fantome;
  • TVA va fi colectat în retail sau alte forme de B2C și plătit bugetului de stat. În condițiile în care în B2B am avea taxare inversă și vânzătorul în B2C nu are input TVA, se poate ușor apela la mult hulitul “split TVA”, pentru ca sumele colectate de comercianți să nu poată fi folosite în alte scopuri;
  • Interzis taxarea inversă în retail (inclusiv e-commerce), iar pentru cash and carry impuse limite ridicate (minim 5.000 lei) pentru a evita situațiile în care cumpărăturile pentru uzul personal al gospodăriilor sunt făcute prin intermediul companiilor.

I. 4. Accize

Consider că actualul nivel al accizelor este unul rezonabil, spre limita minim acceptabilă de directivă, în acord cu puterea de plată a contribuabilului român. În ianuarie am criticat reducerea accizelor la benzină și motorină considerând că este o măsura prociclică, inutilă. Acum însă, creșterea lor ar fi complet nepotrivită.

II. Administrare fiscală

  1. Digitalizarea administrării fiscale este principala soluție. Casele de marcat trebuie legate cu serverele ANAF pentru a putea face analizele de risc în timp real. În plus, și chiar mai important, introducerea unui sistem de facturare (B2B) administrat de ANAF este obligatoriu, pentru a eficientiza administrarea fiscală și de a reduce evaziunea. Aceste sisteme pot fi extinse și în retail. Astfel de sisteme există deja atât în state membre UE, dar și în state din afara UE. Împreună cu SAF-T, aceste sisteme pot asigura o administrare extrem de eficientă, de la distanță, fără contact direct cu contribuabilul.
  2. Măsurile de control indirect (verificarea fiscală a persoanelor fizice) trebuie eficientizate. Aceste măsuri au fost introduse în legislație încă din 2011, dar ele au fost atât ineficiente cât și imorale. Soluția este și aici simplă, dar este nevoie de decizie politică pentru a fi implementată. O declarație inițială de patrimoniu (pe modelul celei care trebuie și acum depusă de persoanele selectate pentru verificare) depusă de toți cetățenii cu un patrimoniu net peste un anumit nivel (1 milion euro) ar asigura sistemul de referință care a lipsit încă de la început. Simultan cu declarația inițială, stabilită o perioadă scurtă (maxim 3 luni) în care contribuabilii să poată declara sumele ce nu pot fi justificate prin venituri (impozabile, neimpozabile sau scutite), cu plata cotei standard de impozit (16%), fără dobânzi sau penalități (așa cum se întâmplă și acum, în cazul sumelor stabilite în urma verificărilor fiscale), urmată de o cotă de impozit care să descurajeze nedeclararea pe viitor, în cazul sumelor stabilite suplimentar în urma verificărilor fiscale – 75%). Coroborat cu măsura transparentizării deținerilor în companii din jurisdicții considerate a fi paradisuri fiscale), un „moment zero” ar aduce mult mai multă eficiență în administrarea fiscală.

B. IMPACT BUGETAR

În condițiile actuale generate de criza COVID este dificil de calculat impactul, pentru că nu știm încă efectul avut de criză asupra veniturilor fiscale. Putem face însă o estimare bazându-ne pe veniturile estimate prin Legea 5/2020 privind bugetul de stat.

1. Refacerea bazei de impunere pentru impozitul pe profit ar trebui să aducă suplimentar:

  • Minim 1 miliard de lei din eliminarea impozitului specific, conform estimărilor privind impactul măsurii în 2017;
  • La microîntreprinderi, 3 miliarde impozit înseamnă venituri de 300 miliarde pentru micro. La o marjă de cel puțin 20% (realistă ținând cont de specificul acestor companii) și presupunând că 75% vor plăti impozit pe profit – încă 4 miliarde lei.

Total 1: 5 miliarde lei

2. Revenirea la impozitul pe venit de 16% – 26 miliarde la o cotă de 10% ar însemna 41 miliarde la o cota de 16%, adică +15 miliarde lei.

Total 2: 15 miliarde lei

3. CAS, CASS – ținând cont de numărul mic (aprox. 60.000) de salarii mai mari de 3 salarii medii (15.000 lei) și de extinderea bazei de impunere cu aproximativ 1 milion de contribuabili cu venituri consistente (PFA, micro consultanță, management și intermediere), impactul ar trebui să fie neutru.

4. TVA – restrângerea aplicării cotei reduse de TVA 9% și a cotei de TVA de 5% ar putea aduce în plus minim 1 miliard lei.

Taxarea inversă + digitalizare ar putea reduce GAP-ul de TVA de la 35% la 10% (media UE), ceea ce ar aduce suplimentar 25% la cele 72 miliarde bugetate, adică + 18 miliarde lei.

Total 3: 19 miliarde

TOTAL: 5+15+19= 39 miliarde lei/an.

5. Impozitarea sumelor nedeclarate + transparentizare dețineri în paradisuri fiscale. Greu de estimat, dar baza suplimentară (one off) de impunere nu poate fi mai mică de 10 miliarde euro – +7,7 miliarde lei.

Concluzie: creșterea semnificativă a veniturilor bugetare poate fi relativ ușor obținută prin eliminarea scutirilor, excepțiilor și a tratamentelor fiscale preferențiale, coroborate cu măsuri de eficientizare a administrării fiscale. Dacă aceste măsuri ar fi dublate și de o eficientizare a cheltuielilor exagerate cu salariile bugetarilor, stoparea creșterilor nesustenabile ale pensiilor și revizuirea sistemului de pensii speciale, am putea avea spațiul bugetar atât pentru a asigura o bună funcționare a statului, dar și pentru a elibera resursele necesare repornirii economiei în special printr-un program susținut de investiții în infrastructură, fără a crește excesiv gradul de îndatorare publică al României.

Author

Avocat de Business

Write A Comment