Despre fiscalitate și bun simț

Sfârșitul anului 2019 a venit cu confirmarea faptului că deficitul bugetar al României a depășit pragul critic de 3%. Anul a fost încheiat cu un deficit de 4,4% din PIB (încă nedefinitiv, posibil să mai crească) iar bugetul pentru 2020 a fost construit cu un deficit de 3,5% din PIB, foarte optimist în condițiile în care nu a luat în calcul scăderea accizei la benzină și motorină, dublarea alocațiilor la copii și nici efectele abrogării OUG 114.

Rezultatul nu este deloc o surpriză în condițiile în care decidentul politic a acționat simultan atât în direcția creșterii cheltuielilor (pensii, salarii, nu investiții) dar și în direcția reducerii sarcinii fiscale prin scutiri sau reduceri ale sarcinii fiscale acordate unor categorii de contribuabili. 

Prezint în cele ce urmează un inventar – nu neapărat complet, al scutirilor și tratamentelor preferențiale introduse/extinse în ultimii 4 ani, grupându-le în 3 categorii: (i) impozitul pe profit, unde putem vorbi de o adevărată spulberare a bazei de impunere, (ii) impozitul pe venit și contribuțiile sociale obligatorii și (iii) TVA.

(i) Impozitul pe profit

Două au fost măsurile prin care impozitul pe profit a fost eliminat pentru imensa majoritate a companiilor din România, astăzi sub 5% din cele peste 600 de mii de companii mai datorează impozit pe profit de 16%:

(i) 1. Impozitul specific pentru hoteluri și restaurante, introdus din 2017 prin Legea 170/2016, a eliminat impozitul pe profit pentru operatorii din HoReCa. Impozitul specific este calculat în funcție de suprafață și locație (la restaurante) și nu depășește nivelul de impozite și contribuții datorat de un angajat cu salariul ceva mai mare față salariul mediu. Dacă ținem cont că impozitul specific este datorat exclusiv de restaurantele și hotelurile cu încasări de peste 1 milion de euro (restul plătesc impozit pe venitul microîntreprinderilor), că impozitul maxim anual ajunge la doar 73.000 lei (pentru restaurante de peste 800 mp în centrul Bucureștiului) și de echivalentul tarifului de cazare pe 1 noapte pentru hoteluri, putem concluziona că impozitul specific este unul derizoriu comparativ cu impozitul pe profit.

(i) 2. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor exista și în trecut, dar odată cu majorarea pragului de la 100.000 euro la 500.000 euro (OUG 3/2017) și mai apoi la 1.000.000 euro și extinderea regimului și pentru consultanță și management (OUG 79/2017), ponderea acestora din rândul companiilor a explodat. Impozitul de 1% pe venit (pentru companiile cu minim 1 angajat) este echivalentul unui impozit pe profit de 16% pentru o marjă de profit de 6,25%, ceea ce este destul de puțin, în special în servicii. Dacă însă ținem cont de faptul că microîntreprinderile sunt folosite și pentru remunerarea serviciilor de consultanță și management (în locul contractelor de muncă), diferențele sunt mult mai mari, impozitul de 1% fiind derizoriu în comparație cu sarcina fiscală de aprox. 44% în cazul contractelor de muncă.

(ii) Impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii

(ii) 1. Scutire de impozit pe salariu pentru persoanele care obțin venituri din activități de cercetare-dezvoltare. Această scutire a fost introdusă prin OUG 32/2016, dar este nefuncțională datorită lipsei normelor de aplicare;

(ii) 2. Scutire de impozit pe salariu pentru angajații sezonieri din HoReCa, introdusă prin OUG 3/2017;

(ii) 3. Scutire de impozit pe salariu, de plată a CASS și reducerea CAS de la 25% la 21,25% pentru angajații din sectorul construcțiilor și al producției de materiale de construcții, prin OUG 114/2018;

(ii) 4. Reducerea semnificativă a bazei de calcul a CASS pentru persoanele care obțin venituri din activități independente, inclusiv profesii liberale, dar și din drepturi de autor. Dacă înainte de 2016 baza de calcul a acestei contribuții era venitul impozabil (fără plafonarea bazei), în 2016, 2017 și 2018, baza de calcul a acesteia a fost plafonată la 5 salarii medii prin noul Cod Fiscal. Din 2019, în urma “revoluției fiscale” introdusă prin OUG 79/2018, baza de calcul a contribuției a devenit fixă, egală cu salariul minim. Mai mult, contribuția de 10% din salariul minim se calculează pentru un “coș” în care intră nu numai veniturile din activități independente, ci și cele din drepturi de autor, chirii, dividende, dobânzi, etc.

Practic, o persoană care câștigă 50.000 lei pe lună în baza unui contract de muncă datorează CASS 5.000 lei/lună, față de 223 lei/lună (de peste 20 de ori mai puțin!) cât datorează o persoană care obține același venit din activități independente, drepturi de autor, etc.

Să spunem însă și că nu există prânz gratis. Sarcina fiscală mai mică (în cazul veniturilor din activități independente) nu vine fără riscuri, fiscul având posibilitatea să retrateze din punct de vedere fiscal veniturile din activități independente sau chiar cele obținute prin intermediul microîntreprinderilor în venituri din salarii, ceea ce evident creează un alt gen de probleme. Singurii care nu au acest risc sunt jurnaliștii care sunt plătiți pe drepturi de autor, acest tip de venituri fiind scos din rândul veniturilor din activități independente prin OUG 18/2018 și deci nu mai este supus condițiilor introduse prin definiția activităților independente.

Tot în această categorie ar trebui menționată și recenta scutire de impozit pe venit pentru veniturile jurnaliștilor, recent aprobată în Comisia de buget-finanțe din Camera deputaților, dar care încă nu a trecut de votul în plen.

(iii) TVA

Aici avem de remarcat în special reducerea de la 9% la 5% a TVA în HoReCa prin OUG 89/2018, ceea ce face ca pentru mâncarea cumpărată de la supermarket sau comandată de la firme de catering să plătim 9% TVA, în schimb pentru mâncarea comandată și consumată în restaurante să plătim 5% TVA.

Lista nu este completă și nici nu include scutirile mai vechi, ci doar pe cele mai recente.

Scutirile, pe lângă randamentul încă foarte redus al colectării – randament care nu are cum să crească în lipsa implementării unor soluții informatice moderne de administrare fiscală, sunt motivul pentru care ponderea veniturilor fiscale în buget este una dintre cele mai reduse din UE. Cu un nivel al veniturilor fiscale de doar 26,7% din PIB (prognozat 2020) nu avem cum să ne așteptăm nici la reducerea deficitului bugetar exagerat de mare și nici la investiții publice în infrastructură, în educație sau sănătate.

Cu un asemenea deficit nu putem avea așteptări mari nici în ceea ce privește stabilitatea și predictibilitatea legislației fiscale, din cauza presiunilor uriașe impuse pentru creșterea veniturilor/scăderea deficitului. Stabilitatea oricărui corp/sistem este direct proporțională cu mărimea bazei și invers proporțională cu înălțimea respectivului corp/sistem. Cu alte cuvinte, avem nevoie de impozite cât mai mici (pentru a stimula conformarea voluntară), dar și ca aceste impozite să fie plătite de cât mai mulți – ideal de toți contribuabilii.

Cele două obiective (echilibru bugetar, sarcină fiscală redusă) nu sunt incompatibile. Trebuie acționat, de preferință simultan, în două direcții:

  • Prima direcție, este cadrul legislativ, unde se impune așezarea sarcinii fiscale în mod rezonabil, eliminarea scutirilor, dar și plafonarea bazei de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii la un nivel sustenabil, însă fără excepții sau tratamente preferențiale;
  • Informatizarea ANAF, de preferință în cadrul unui proces de informatizare general al administrării statului, implementarea unui sistem informatic eficient care să permită atât reducerea costurilor de administrare, cât și – mai ales, reducerea evaziunii, în special a evaziunii mari.

Evident, se impune acțiune serioasă și pentru reducerea cheltuielilor (sau măcar stoparea creșterii cheltuielilor bugetare), dar acesta este un cu totul alt subiect.

* Articol publicat în nr. 95 din Cronicile Curs de Guvernare, revistă publicată în februarie 2020, sub titlul titlul „Cheltuieli beton, venituri varză. Ce-a mai rămas din fiscalitatea românească”

Author

Avocat de Business

Write A Comment