Despre fiscalitate și bun simț

Am încercat să răspund la această întrebare în urmă cu câteva săptămâni, invitat fiind la o conferință a oamenilor de afaceri români. Ținând cont de importanța veniturilor din contribuțiile sociale obligatorii (principala sursă de venit la bugetul consolidat, înaintea chiar și a TVA), întrebarea nu poate căpăta un răspuns simplist.

Trebuie mai întâi să înțelegem ce avem noi în prezent, ce nu funcționează și de ce. Mai apoi, putem discuta și despre cât de mult pot scădea contribuțiile sociale.

Să începem, deci, cu ce avem.

În opinia mea, actualul sistem de contribuții sociale obligatorii este, poate, cel mai bun exemplu legat de felul în care să ne furăm singuri căciula.
Caracteristicile principale ale sistemului actual sunt:

  • Contribuții foarte mari pentru contractele de muncă.
    Angajatul plătește în total 16,5% din salariul brut (fără niciun fel de deduceri), iar angajatorul încă cel puțin 28% din fondul de salarii brute. Baza de calcul este plafonată, practic, doar la CAS angajat (10,5%), dar la un nivel mult prea ridicat pentru a putea fi eficient (5 salarii medii, adică lei). Restul contribuțiilor sunt neplafonate.
    Mai mult, principiul contributivității este grav încălcat, angajatorul putând plăti contribuții pentru care angajații nu primesc puncte de pensie;

  • Contribuții sociale mult mai mici, sau chiar zero pentru alte tipuri de venit.
    Practic, pentru fiecare tip de venit avem obligații fiscale diferite, sarcina fiscală depinzând în principal de CUM câștigăm, și nu de CÂT câștigăm.

O astfel de abordare este tipică pentru mentalitățile noastre politice, și nu numai… Din păcate, corupția acționează în ambele direcții: politicienii devin corupți prin modul în care au acces la puterea de a cheltui sau aloca banul public, “elitele” sunt corupte prin privilegii acordate de către politicieni – privilegii traduse fie prin contracte publice, fie prin “excepții”

S-au creat nenumărate căi de ocolire a sarcinii uriașe stabilite pentru “prostime”. Unele dintre aceste căi au fost închise, pentru că s-a abuzat prea mult de ele – așa cum a fost cazul cu microîntreprinderile. Altele au fost îngreunate, odată cu introducerea definiției pentru activitățile dependente. “Baza” impozabilă se tot “lărgește”, dar veniturile continuă să scadă. E clar, ceva este putred.

Am avut curiozitatea să fac o schemă logică de funcționare a actualului sistem de contribuții sociale obligatorii. Vedeți în imaginea de mai jos mai jos cât de complicat este. Cu roșu, am figurat calea ce trebuie evitată: munca. Nu glumesc deloc atunci când atrag atenția să nu vorbim despre muncă, că nu e bine văzută… Trebuie să zicem că prestăm, managerizăm, consultăm, creăm etc – nu că muncim, că devine extrem de scump!

(CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE)

Nu mă apuc să explic această schemă, scopul pentru care am făcut-o este altul: să arăt cât de complicat este acum sistemul.

Nu are cum să funcționeze corect, iar acest lucru se vede de la distanță :număr mic de contracte de muncă, procent uriaș de contracte de muncă cu salarii sub minimul pe economie (13% la iunie 2012) sau egale cu minimul pe economie (încă 11% la iunie 2012, deci 24% din totalul salariilor sunt mai mici sau egale cu minimul pe economie) și un număr infim de contracte de muncă peste 9.000 de lei (1,5%).

Evaziunea din munca la negru ajunge la peste 30 miliarde de lei, conform Consiliului Fiscal. Costurile de administrare ale sistemului sunt extrem de mari, atât pentru stat, cât și pentru contribuabil. Complexitatea reglementărilor creează riscuri de retratare pentru contribuabil. Cu alte cuvinte, cu un astfel de sistem nu avem cum să vorbim de reducerea contribuțiilor sociale – ar fi chiar un act iresponsabil, pentru că nu ar face decât să mărească un deficit care este și așa din ce în ce mai greu de finanțat.

Reducerea contribuțiilor sociale este posibilă doar prin reformarea din temelii a acestei enormități. Putem să o facem? Eu știu că DA.

Pentru aceasta trebuie, însă, să agreăm câteva lucruri:

  • Sarcina fiscală (incluzând aici contribuțiile sociale obligatorii) trebuie să depindă exclusiv de mărimea venitului, nu și de tipul venitului;

  • Solidaritatea. Sistemul contribuțiilor sociale este dependent acum de acest principiu (pensii – solidaritatea între generații; sănătate – solidaritate între cei cu venituri mici și cei cu venituri mari).
    Dacă agreăm că acest principiu nu poate fi abandonat, atunci trebuie să acceptăm că vom calcula în continuare aceste contribuții ca procent din venituri.
    Trebuie, însă, să agreăm și că excepțiile trebuie să dispară, altfel creăm frustrare : unii trebuie să suporte greul și pentru ca alții să își păstreze privilegiul de a nu fi solidari;

  • Rezonabilitatea. Nu este deloc rezonabil să ne gândim că oamenii vor și pot să contribuie nelimitat. Acesta este motivul pentru care trebuie să admitem că baza de calcul a tuturor contribuțiilor sociale trebuie plafonată la un nivel rezonabil, cât mai redus.

În plus,  îmi doresc și ca legislația să fie cât mai simplă și ușor de înțeles, chiar dacă din consultanță îmi câștig onorariile. Știu, însă, că am mult mai mult de câștigat din consultanță cu privire la investiții, dezvoltare – decât cu privire la modul în care clientul să trateze tot felul de situații și probleme de conformare cu legea. Ca să nu mai vorbesc și de litigiile generate de această legislație.

Un sistem reformat ar putea avea o logică mult mai simplă de funcționare, așa cum poate fi văzut și în schema de mai jos:

Această schemă poate fi explicată :

  • Dacă venitul este dintr-o activitate dependentă la funcția de bază: angajatorul reține și plătește contribuțiile datorate. Contribuția va fi calculată conform formulei:

CS = p%*max [VB – DP, P], unde:

p – procentul contribuțiilor (cumulate);

VB – venitul brut;

DP – deducerea personală (acum, între 250 și 650 lei, în funcție de numărul persoanelor în întreținere și venituri de până la 1.000 lei, scăzând liniar spre zero la venituri de peste 3.000 lei);

P – plafonul, baza maximă de calcul a contribuțiilor.

  • Dacă venitul brut este mai mare decât plafonul, STOP! Înseamnă că respectivul cetățean și-a îndeplinit sarcina;

  • Dacă venitul brut este mai mic decât plafonul, trebuie să vedem dacă persoana respectivă mai obține alte venituri. Dacă nu, atunci – STOP! Nu avem ce regulariza. Dacă da, atunci regularizăm, în limita plafonului. O logică similară a mai funcționat în 2000, când s-a introdus impozitul pe venitul global;

  • Dacă venitul nu este din activități dependente, atunci contribuabilul trebuie să declare venitul estimat și să facă plăți anticipate, în limita plafonului. Despre ce venituri vorbim aici? Răspunsul este simplu: despre toate! Pentru a obține, însă, același rezultat ca și în cazul activităților dependente, procentul trebuie să fie mai mic, pentru că baza e mai mare;

  • Dacă venitul estimat este mai mare decât plafonul, STOP! La fel ca și mai înainte, nu avem ce regulariza;

  • Dacă este mai mic, regularizăm.

E Logic? Simplu? Posibil? Da.
Rezolvă principalele probleme, în special la extreme? Da, pentru că reduce semnificativ sarcina fiscală în cazul salariilor mici (prin reducerea semnificativă a bazei), acolo unde este cea mai mare parte a muncii la negru, dar și pentru că face acceptabilă sarcina fiscală în cazul veniturilor mari (prin plafonarea bazei de calcul). Beneficiază toți? Da, mai puțin cei care au acum privilegiul de a nu plăti deloc.

Odată ce am stabilit că avem o logică funcțională, putem discuta și de cote, și de plafon. Am făcut și câteva calcule, calcule pe care le pot explica :

  • O reducere agresivă de cote (30% pentru veniturile din activități dependente – 10% angajat, 20% angajator; 25% pentru restul), dar un plafon relativ mare (4 salarii medii) ar crea o “pagubă” de puțin sub 5 miliarde de lei. Mare, dar dacă o comparăm cu costul evaziunii din munca la negru, este de 6 ori mai mic – deci șansele ca deficitul să fie recuperat rapid sunt foarte mari;

  • O reducere ceva mai prudentă de cote (40% pentru veniturile din activități dependente – 15% angajat, 25% angajator; 32% pentru restul), dar un plafon mai mic (3 salarii medii) ar aduce în plus 2,2 miliarde de lei.

Să facem un exercițiu de gândire și să ne închipuim cum ar arata sistemul nostru fiscal dacă ar funcționa pe logica de mai sus.

Atenție, însă: excepțiile acționează acum și ca supape. Fără ele, oala poate exploda. Eliminarea excepțiilor fără a face sistemul rezonabil, va duce inexorabil la blocarea completă a sistemului fiscal! Nu putem, deci, vorbi de lărgirea bazei fără să reducem sarcina fiscală.

Există soluții, aceasta sau altele, dar trebuie să le discutăm și analizăm serios, nu să ne gândim cum se mai poate cârpi, cum mai putem “stoarce” ceva bănuți la buget.

Și se mai poate discuta despre holdinguri, taxare inversă, reforma impozitului pe clădiri sau a celui pe autoturisme, precum și altele asemenea…

Articolul îl puteți găsi pe Cursdeguvernare.ro

Author

Avocat de Business

Write A Comment