Despre fiscalitate și bun simț

Articolul îl puteți găsi pe Cursdeguvernare.ro:

 

Vedem în aceste zile două subiecte extrem de “hot”: cel al câinilor vagabonzi, care ar putea să scoată din calcule un potențial prezidential, Primarul Bucureștiului, dar mai ales cel al exploatării de la Roșia Montană.

Pentru a doua oară într-un timp destul de scurt românii ies în stradă. Prima oară, în ianuarie 2012 au dus la schimbarea premierului Boc, acum deja au arătat ca Dl. Ponta nu își poate permite chiar orice aroganță. Practic, proiectul are din ce în ce mai puține șanse să se realizeze, după mulți ani de incertitudini și scandaluri.

De ce însă s-a ajuns aici? În opinia mea, din lipsa ÎNCREDERII în instituțiile noastre.

Sunt două tipuri de surse ale neîncrederii: (i) motivele nefinanciare, cele care țin de riscurile ecologice, distrugerea unor situri arheologice (situri care însă au fost create tot pentru extragerea aurului…) și (ii) motivele financiare, care țin de beneficiile pe care această exploatare le-ar aduce românilor (nu numai locuitorilor din zonă).

În legătură cu prima sursă a neîncrederii, nu am competența să mă pronunț. Pur și simplu nu cunosc și nici nu am timp să studiez implicațiile, sau dacă tehnologia propusă de RMGC este cea mai potrivită și dacă RMCG își asumă toate costurile de implementare “by the book” a tehnologiei. Am căutat însă acolo unde, în opinia mea, este sursa cea mai credibilă de informații științifice (Academia Română) și am găsit un raport destul de clar : Raportul – AICI.

Deloc favorabil! Sunt identificate și explicate riscurile, într-un fel destul de accesibil oricui interesat să cunoască subiectul, inclusiv guvernanților.

Eu sunt avocat de business, nu numai fiscalist. În orice tranzacție avem riscuri iar rolul nostru e să le identificăm (pe cele legale), și să le acoperim prin prevederile contractuale (inclusiv riscuri identificate de alți auditori: tehnici, financiari, etc). Detaliem în contract care sunt obligațiile părților pentru a minimiza riscurile și care este conduita și răspunderea fiecărei părți în cazul în care riscul se materializează. Stabilim deasemenea și care trebuie să fie conduita părților în cazul în care riscul se materializează dar și care sunt GARANȚIILE pe care fiecare parte trebuie să le aducă pentru a garanta că, odată riscul materializat, obligația este îndeplinită.

Avem noi încredere că cei care au negociat și semnat inițial concesiunea au luat în considerare riscurile și le-au acoperit în mod corespunzător contractual? Evident, nu! Pentru că nici o autoritate publică implicată și nici RMCG nu s-au sinchisit să dezbată serios aceste probleme.

Mai mult, contractul fiind secret (nu cumva l-or fi pierdut și pe acesta – asemenea contractului cu Bechtel?) nu putem face nici măcar o analiza proprie a situației, situație de interes național, nu numai local… De ce oare atâta încrâncenare în a nu asigura transparența procesului? Lipsa de transparență și încăpățânarea unor ONG-uri (care oare cum s-or fi finanțat?) au scos, pe bună dreptate, oamenii în stradă. Guvernanții, s-au comportat – din păcate, ca niște șmecheri care și-au luat șpagă și trebuie să livreze, indiferent de costurile pe termen lung pentru țară… Îmi aduc aminte de o discuție cu un prieten libanez naturalizat (din anii ’80) în România. Anul trecut discutam politică și omul mi-a zis: “Știi cum văd eu politicianul român? Dacă are nevoie de un șurub din turnul Eiffel, știe ca în șurubul ăla stă construcția, el tot îl ia și e fericit. Restul nu mai contează, după el poate să vină potopul.”

Cea de a doua sursă a neîncrederii sunt problemele financiare, și ele insuficient explicate. RMCG a investit serios în a ne spune cât de mult o să câștige România, direct (redevente, locuri de muncă, impozite) și indirect (subcontractori). Cifre mari, miliarde. Interesant, foarte interesant, mai ales că știm cu toții că zona este una săracă, cu șomaj foarte mare, chiar dacă are potențial turistic fabulos. By the way, acum 3 ani am fost de Paște în zonă și am crezut că înnebunesc de nervi: cazare proastă, mâncare și mai proastă, trasee turistice cvasi inexistente. Dacă nu era așa departe de București și nu eram cu copii mici, făceam cale întoarsă din prima zi.

Revenind – în mod evident avem nevoie de investiții, de locuri de muncă, dar cred că fiind vorba de resurse ale subsolului, neregenerabile, trebuie să privim mai atent și la subiectul împărțirii profitului din exploatare… Alt subiect care nu a fost deloc discutat, ceea ce este încă o imensă sursă a neîncrederii.

Tot ținând cont de acest lucru, se mai pune o problemă: ce alte metale mai sunt în munții din Roșia Montană? Vor putea fi acele metale extrase împreună cu aurul și argintul sau recuperarea lor nu va mai fi posibilă?

Dacă nu va fi posibilă, cât valorează? Nu cumva țara pierde mai mult? Nu cumva ar trebui să așteptăm dezvoltarea unor tehnologii (sau poate ca ele există?) care să permită exploatarea cât mai completa a resurselor (dacă tot mutăm munții)?

Dacă da, care sunt redevențele? Plătește RMCG redevențe și pe aceste materiale sau numai pe aur și argint?

Prea multe întrebări fără răspuns! Acum probabil că proiectul va fi abandonat. Premierul deja face pași înapoi, acțiunile RMCG se prăbușesc (probabil unii au câștigat masiv, cine oare?), unii sunt fericiți (“hipsterii”) , alții dezamăgiți (oamenii din zonă care sperau la locuri de muncă bine plătite pentru ei și copiii lor). Politicienii vor fi și ei fericiți (circ gratis), televiziunile fac rating, etc, etc.

Eu sunt încă nedumerit, o fi bine, o fi rău? Înclin să cred că nu e rău, dar știu și că nu e foarte bine…

Author

Avocat de Business

Write A Comment