Despre fiscalitate și bun simț

Într-un articol de pe Cursdeguvernare.ro:

Plata TVA la încasarea facturii este o măsură cerută intens de mediul de afaceri în ultimii ani ca soluție pentru scăderea blocajului financiar. Astfel, dacă TVA ar deveni exigibil atunci când factura emisă este încasată, companiile nu ar mai trebui să platească TVA către stat pentru facturi a căror contravaloare nu a fost încasată.

Legea și principalele ei prevederi

Ideea, generoasă dealtfel, a apărut ca o oportunitate interesantă pentru guvernul instalat în luna mai, care s-a grăbit să anunțe că intenționează să o introducă cât de curând, lucru care s-a și întâmplat, prin OG 15/29.08.2012, ordonanța intrată în vigoare 2 zile mai târziu, la 1 septembrie.

Regimul derogatoriu introdus (plata TVA la încasarea facturii și nu la emiterea facturii) la 1 septembrie are câteva caracteristici care îi anulează aproape integral caracterul de “facilitate” si îl transformă mai degrabă într-o povară și, mai ales, într-un pericol pentru cei cărora îi este în principal adresat: întreprinderile mici. Să vedem însă despre ce este vorba:

  • regimul derogatoriu se aplica doar la companiile cu cifra de afaceri anuala mai mica de 2.200.000 lei și este obligatoriu;

  • dacă factura nu este încasată în 90 de zile TVA devine exigibila;

  • regimul derogatoriu se aplică doar la plățile cash, în caz contrar exigibilitatea intervine la emiterea facturii;

  • TVA aferentă unei facturi emisă de o companie mică este deductibilă doar atunci când factura este achitată.

Unele din implicațiile acestor reglementări sunt evidente, altele nu.

Este evident faptul că amânarea nu este efectivă până la încasarea facturii, ci maximum 90 de zile. Dacă factura nu este încasată în acest termen, compania mica va trebui să colecteze TVA și să îl achite până la termenul de depunere al decontului.

Este deasemenea evident că regimul nu se aplică plaților cash, prevedere care este mai periculoasă pentru companiile care aplica regimul decât cea cu privire la amânarea de 90 de zile, pentru ca ea implică devansarea exigibilității, deci dobânzi (0,04%/zi) si penalități (5% sau 15%).

Problemele legii. Și o soluție

Ce este însă mai puțin evident, dar mult mai periculos pentru companiile mici, sunt complicațiile pe care acest sistem derogatoriu le creează clienților lor, în special companiilor care nu aplica regimul derogatoriu.

Acestea vor avea două dezavantaje:

  1. nu vor putea deduce TVA de la furnizorul companie mică decât atunci când plătesc (deși ele plătesc TVA când emit factura), dar mai ales

  2. acestea vor trebui să își modifice sistemele informatice pentru a putea ține evidența dublă: atât a facturilor venite de la firme “normale”, cât și de la cele “mici”. Acesta este de fapt principalul motiv pentru care am susținut că măsura pare a fi una din ciclul “operația a reușit, pacientul este mort”. De ce ar decide un manager să lucreze cu o companie mica dacă poate cumpăra același bun sau serviciu de la o companie care nu îi dă bătăi de cap? Companiile mici risca să devina o specie pe cale de dispariție, vor face comerț numai între ele…

Sunt convins că nu acesta a fost planul celor de la finanțe, dar rezultatul conteazăSunt convins că dacă ar fi organizat consultări cu mediul de afaceri, problemele acestea nu ar fi apărut.

Ce se putea face? Dacă voința politică a fost sa introducă acest regim, deși cei mai mulți consultanți au atras atenția asupra complicațiilor, era mult mai eficient dacă :

  • regimul ar fi fost opțional;

  • condiționările cu privire la termenul de 90 de zile și la plata cash nu ar fi existat.

Ar mai fi existat o soluție, și anume să se izoleze implicațiile regimului derogatoriu la companiile mici și să nu se infesteze întreg sistemul: companiile mici să colecteze când încasează și să deducă TVA când plătesc. Aceasta soluție ar fi fost însă mai riscantă din punctul de vedere al fraudei.

Este însa acest regim derogatoriu, chiar și dacă ar fi generalizat și la companiile medii și mari, o soluție? Nu cumva soluția este în altă parte? Haideți sa analizăm puțin problema dintr-un alt unghi.

Studiu de caz pe soluție

Să luam un exemplu simplu, o vânzare între două companii (compania A vinde companiei B la prețul de 100 lei +TVA), ambele plătitoare de TVA, și să analizăm circuitul TVA.

Dacă ambele companii sunt în România, B va plăti lui A 124 lei, din care A va păstra 100 și va plăti 24 la buget, TVA. B își va recupera cei 24 de lei de la buget. In final, A va avea 100 de lei, B va avea bunul cumpărat plus cei 24 de lei primiți înapoi de la buget, iar bugetul va avea zero lei.

Dacă numai compania B este din Romania, A fiind într-un alt stat din UE (achiziție intracomunitară), vor fi aplicate măsuri de taxare inversa, B nu va mai achita TVA, ci va face doar o înregistrare contabilă ( TVA de plata =TVA deductibil ), iar fluxul de numerar nu va mai implica bugetul de stat.

Bineînțeles că ne trece prin cap că ceva nu este în regulă: vorbim de piața comună, de tratament egal, nediscriminatoriu între actorii din această piața, deci nu ar trebui să conteze de unde sunt cele două companii… Nu este așa, contează!

Să ne închipuim însă că nu ar conta, iar măsurile de taxare inversă ar fi aplicate în toate operațiunile B2B din UE. Care ar fi rezultatul:

  • în mod evident, măsura ar echivala ca rezultat cu plata TVA la încasarea facturii (adică TVA ar fi cu adevărat neutră pentru companii);

  • ar dispărea complet frauda de tip “missing trader” (intermediarul cumpără din UE fără TVA, vinde în România cu TVA și dispare), fraudă responsabilă pentru pierderi de 110 miliarde de Euro în UE, din care cel putin 4 miliarde Euro (mai mult decât întreg deficitul!!!) în România;

  • s-ar reduce blocajul financiar cauzat de neplata facturilor;

  • s-ar reduce blocajul financiar generat de rambursări cu întârziere, pentru că rambursarea efectivă de TVA va dispărea practic integral;

  • s-ar elimina complet frauda la ramburs și s-ar reduce imens costurile administrative, știut fiind că peste jumătate din forța de control a ANAF este folosită pentru a efectua controale legate de rambursări de TVA și s-ar elimina corupția asociată rambursărilor de TVA;

  • s-ar putea folosi forța de control astfel eliberată la combaterea evaziunii sau evitării plății taxelor în alte domenii (munca la negru, produse accizabile, prețuri de transfer);

  • TVA ar fi colectat efectiv doar de companiile care vând bunuri sau prestează servicii exclusiv la consumatorii finali (persoane fizice sau companii fără drept de deducere). Companiile care fac retail pot fi însă mult mai ușor controlate.

Cine ar câștiga din această soluție:

  • furnizorii, pentru că nu mai trebuie să plătească TVA aferent facturilor neîncasate;

  • exportatorii, pentru că nu mai așteaptă rambursări de TVA;

  • bugetul de stat, pentru că nu mai pierde din frauda de tip carusel, dar nici din rambursări ilegale. Bugetul va câștiga indirect și prin eliberarea unei forțe de control semnificative, forță care va fi folosită pentru controale fiscale de gen;

  • în final, noi toți, atât pentru că reducerea evaziunii poate crea premisele pentru creșterea veniturilor publice, dar și pentru reducerea impozitelor și taxelor.

Cine ar pierde din această soluție:

  • cumpărătorii care nu își achită facturile, pentru că nu își vor mai putea deduce TVA;

  • evazioniștii;

  • birocrații corupți.

Singurul risc pe care aceasta reforma l-ar induce ar fi legat de riscul creșterii fraudei în retail. Acela este însa un risc care este mult mai ușor de administrat decât cel al fraudei carusel. Despre acest subiect voi vorbi însă într-un articol viitor.

Author

Avocat de Business

Write A Comment