Despre fiscalitate și bun simț

Despre fiscalitate și evaziune pe Cursdeguvernare.ro:

Evaziunea fiscală este, astăzi, un subiect la ordinea zilei. Era şi atunci când am început să lucrez în fiscalitate, în urmă cu 17 ani. E mai mult decât sigur că va fi un subiect şi atunci când eu nu voi mai lucra, peste 25 de ani… Evaziune există în toate ţările, civilizate sau mai puţin civilizate, diferenţa dintre ele fiind nivelul acesteia, adică ponderea economiei nefiscalizate în totalul economiei naţionale. La noi această pondere este foarte mare, mult mai mare decât în majoritatea ţărilor din UE, comparabilă doar cu Bulgaria (dar Bulgaria a început un amplu proces de restructurare şi informatizare a administraţiei fiscale şi este foarte probabil că o să rămânem singuri la coada Europei). Nu vom mai avea nici măcar scuza “grelei moşteniri”…

Mereu am vorbit de nevoia ca statul să ia măsuri foarte ferme de combatere a evaziunii. În octombrie 2009, la o întâlnire a Preşedintelui cu oameni de afaceri, am atras atenţia asupra faptului că evaziunea afectează siguranţa naţională. Câteva luni mai târziu, evaziunea şi-a găsit loc pe lista de ameninţări la siguranţa naţională şi au început să apară unele măsuri. Din păcate, multe dintre acestea au fost ineficiente, iar astăzi situaţia este doar puţin mai bună decât era în 2010. Ce ar putea fi făcut? Din fericire, soluţii există. Din păcate, ele depind de o voinţă politică ce pare a nu exista.

În opinia mea, sunt două direcţii în care trebuie acţionat: (i) o mai bună reglementare şi (ii) o mai bună administrare. Inteligent, nu? Cum facem, însă, acest lucru ?

1. În ceea ce priveşte TVA

Aici avem de-a face cu două tipuri de probleme diferite, care trebuie combătute cu mijloace specifice :

  • marea evaziune, în special cea de tipul ‘missing trader’;

  • mica evaziune, cea făcută de comerciantul din retail care vinde fără să emită bonul fiscal.

Marea evaziune este, din păcate, favorizată de modul în care funcţionează TVA: taxare inversă la achiziţiile intracomunitare, taxare normală la tranzacţiile naţionale. Acest mecanism permite intermediarului să cumpere fără TVA dintr-o altă ţară din UE şi să colecteze TVA la vânzarea către un cumpărător român. Intermediarul evazionist va dispărea cu sumele astfel colectate, iar statului îi ramane prea puţin de făcut după ce a descoperit că intermediarul nu şi-a achitat datoriile. Au fost luate unele măsuri (registrul operatorilor intracomunitari, OMF 1984/2011), însă acestea au fost o glumă: bună pentru evazionişti (pentru că au putut şi pot fi în continuare extrem de uşor ocolite), proastă pentru contribuabilii corecţi (pentru că le-a complicat viaţa şi le-a generat riscuri în plus). A mai fost o astfel de glumă: transferul părţilor sociale doar după o perioadă de opoziţie de 30 de zile. Şi această condiţie este extrem de uşor de ocolit.

Ce poate fi făcut? Cea mai eficientă măsura ar fi taxarea inversă în toate tranzacţiile B2B în UE (indiferent că vorbim de tranzacţii intracomunitare sau de tranzacţii naţionale). Din păcate, ea nu este posibilă, pentru că Directiva 112/2006 nu permite aşa ceva. România ar trebui, însă, să introducă taxarea inversă în toate domeniile în care directiva o permite şi să genereze discuţii la nivelul Consiliului pentru a modifica Directiva. Sunt sigur că va avea aliaţi puternici (Germania şi Austria au mai încercat în trecut, fără succes, însă, din cauza opoziţiei ‘latine’). În plus, România ar trebui să renunţe la inepţiile prevăzute în OUG 54/2010 (ROI şi perioada de opoziţie de 30 de zile) sau în OMF 1984/2011 (scoring şi control de la Gardă pentru acordarea codului de TVA) şi să introducă măsuri de tip KYC (similar cu cerinţele bancare) în ceea ce priveşte acţionarii companiilor înregistrate în România.

În ceea ce priveşte mica evaziune, lucrurile sunt ceva mai simple – cheia problemei constă în găsirea metodelor de a obliga comercianţii (în special pe cei mici) să emită bonul fiscal. Soluţia există, a fost aplicată şi de alte ţări: obligarea emiterii bonului fiscal anterior încasării preţului şi sancţiuni severe pentru neconformare.

În plus, informatizarea trebuie să îşi găsească locul şi în domeniul fiscal: bulgarii au deja casele de marcat fiscale legate prin GPRS de ANAF, iar sistemul informatic face analizele de risc în timp real, forţa de control fiind trimisă doar acolo unde riscul este semnalat. Sunt ţări care administrează centralizat inclusiv emiterea facturilor: fiecare comerciant are o plajă de numere alocată de fisc, iar facturile sunt emise folosind o bază de date comună fisc-contribuabil, astfel încât fiscul ştie în timp real care sunt obligaţiile fiecărui contribuabil. Evident, nu mai este nevoie nici de celebrele controale încrucişate, nici de alte metode de acest gen care irosesc timpul inspectorilor fiscali…

Cât ar costa un astfel de sistem? Probabil câteva zeci de milioane. Câştigul ar fi, însă, de ordinul miliardelor. Costul ar fi cel iniţial, miliardele ar veni, însă, în fiecare an…

2. În ceea ce priveşte accizele

Frauda generată de comerţul ilicit cu produse accizabile (cu efect nu doar în ceea ce priveşte venitul din accize, dar şi cel din TVA) este probabil a doua ca mărime după frauda de TVA. Produsele accizabile sunt cele din tutun, alcool şi combustibili. Domeniul este unul extrem de reglementat, deci este mai greu de înţeles cum de se ajunsese în prima jumătate a lui 2010 ca la tutun cota de piaţă a produselor de contrabandă să fie de peste 36% din piaţă, la motorină probabil 40%, iar la alcool chiar semnificativ mai mult. Este imposibil ca tot acest volum de marfă să circule fără protecţie din partea corupţilor din sistem. Se ştie care sunt principalele metode de fraudă, care sunt canalele de distribuţie. Avem scanere performante produse în România (premiate pe la toate saloanele de invenţii) şi care nu sunt folosite în vămi.

Din înşiruirea de mai sus rezultă că problema trebuie adresată de sus în jos. Sunt necesare schimbări atât la nivelul conducerii unor instituţii, cât şi promovarea profesioniştilor oneşti din aceste instituţii (există!), dar şi aducerea de profesionişti din afara sistemului (inclusiv din afara ţării) pentru a eficientiza operaţiunile de combatere a evaziunii fiscale (dacă aducem arbitri străini în fotbal, de ce nu am aduce nemţi, olandezi sau britanici la vamă?). Din punct de vedere legislativ nu sunt prea multe de făcut, legislaţia este în acest moment bună, numai că mai trebuie şi aplicată.

3. În ceea ce priveşte munca la negru/evitarea plăţii contribuţiilor sociale

Şi aici sunt două tipuri de probleme:

  • evaziunea pur şi simplu (plata cash, fără contract)

  • evitarea plăţii contribuţiilor, prin folosirea ‘portiţelor’ lăsate de lege.

Prima problemă nu poate fi adresată decât cu controale eficiente care să depisteze angajatorii care îşi plătesc angajaţii la negru, coroborate cu sancţiuni severe.

În ceea ce priveşte cea de a doua problemă, ea este rezultatul faptului că sistemul legislativ este vraişte, mai ales după modificările din 2011 (OUG 125/2011). Pe de o parte, costul fiscal este uriaş (+ 85% cost la contractele de muncă), pe de altă parte există categorii sociale care au privilegiul să plătească mult mai puţin sau deloc. Ne furăm căciula! Încă susţin o propunere pe care am făcut-o pentru prima dată în 2004: plafonarea bazei de calcul a tuturor contribuţiilor sociale la două, maxim trei salarii medii pe economie, coroborată cu eliminarea excepţiilor. Practic, ce propun este ca cuantumul total al contribuţiilor să fie doar în funcţie de cât câştigăm, nu şi de cum câştigăm.

Pentru cei care vor fi oripilaţi de această propunere am un mesaj: ‘There is no free lunch’. Privilegiul de a plăti mai puţin poate ascunde, de multe ori, riscul retratării fiscale!

4. În ceea ce priveşte ‘fructele evaziunii’

Am lăsat la urmă acest subiect, dar nu este cel mai puţin important. Ce se întâmplă cu fondurile care provin din evaziune?

Am auzit cu toţii de metodele de control indirect. Ele presupun faptul că fiscul compară cât cheltuieşte ‘ţinta’ cu cât a declarat şi, dacă sunt discrepanţe, se declanşează un control. Dacă inspectorii vor constata ‘lipsuri’, vor aplica un impozit de 16%. Nu zău? Adică noi, restul, suntem proşti că declarăm şi plătim fără să fim controlaţi?

Trecem peste moralitatea abordării legislaţiei introduse în 2010, pentru că ea este, oricum, inaplicabilă. Legiuitorul a ‘uitat’ să pună inspectorilor la dispoziţie şi instrumentul esenţial în orice comparaţie: sistemul de referinţă. Adică declaraţia iniţială de patrimoniu…

Ce ar trebui făcut? Nu cred în eficienţa unei cruciade începute azi, după 22 de ani de debandadă fiscală, mai mult sau mai puţin generată politic. Nu are ţara închisori pentru câţi ar trebui băgaţi acolo şi nici nu cred că trebuie investit în aşa ceva. Cred că aici şi acum se impune un ‘moment zero’, o pace fiscală. Nu cred în modelul italian, ei au dat 3 amnistii într-un deceniu.

Ce ar presupune ‘momentul zero’ la care mă refer mai sus? Luarea concomitentă a următoarelor măsuri :

  • instituirea unei perioade de timp de 6 până la 9 luni pentru persoanele care ştiu că nu pot să îşi justifice prin venituri impozabile patrimoniul, cu plata unui impozit de 16%, discountat cu 50% pentru cei care declară în primele 3 luni;

  • măsuri de control indirect întărite prin declaraţie iniţială de patrimoniu, pentru toţi rezidenţii care au un patrimoniu net peste o anumită valoare (posibil 1 milion euro);

  • instituirea unui impozit dublu (32%) pentru persoanele care, după încheierea perioadei menţionate anterior, nu pot justifica sursa fondurilor (pentru diferenţa ce nu poate fi justificată);

  • măsuri de confiscare extinsă pentru persoanele care sunt condamnate pentru fapte de evaziune fiscală (pentru partea de patrimoniu care nu poate fi justificată prin venituri impozabile).

Toate măsurile de mai sus (cu excepţia taxării inverse erga omnes) pot fi luate în timp scurt, cu costuri neglijabile. Întrebarea este: există voinţă politică? Nu cred că mai trebuie să aşteptăm minuni, trebuie să le creăm.

Author

Avocat de Business

Write A Comment